sau cît de bine sună limba franceză cu parfum de tei nou
E adevărat dar am reuşit în seara asta să îmi fac timp. Şi am redescoperit de ce îmi place atît de mult oraşul ăsta. Pe lîngă parc, şi tei, şi Palat, Iaşul are talentul să surprindă cu lucruri noi. E ca o bătrînă trecută de mult de prima şi a doua tinereţe dar care, fără pic de patetism, se păstrează cochetă cu părul vopsit în nuanţe potrivite şi un colier de perle.
Din seara asta, vreo 12 zile, Iaşul e nu doar aromat şi călduros, e şi policrom, înviorat de un pantone cultural
( paletă de culori descoperită de Truisme).
A fost un film francez, de vreo oră jumătate, care în primele 15 minute mi-a amintit de Alice, de la Zilele Cinematografiei Portugheze - ambele filme sînt construite pe tema pierderii unei fiinţe dragi şi a golului imens pe care îl lasă în urmă.
“Je vais bien, ne t’en fais pas“ duce pînă la limita anorexiei iubirea unei surori pentru fratele ei geamăn pe care îl crede fugit de acasă şi pînă la limita minciunii dragostea unor părinţi pentru fiica lor, pe care încearcă să o ferească de aflarea veştii că fratele ei geamăn a murit. O minciună construită, precum un castel, din cărţi poştale, care reuşeşte însă să o salveze pe tînăra Lili de la a se pierde şi pe sine.
Chiar dacă acest castel se năruie la un moment dat sub ropote de ploaie (cînd tînara află că vederile pe care le credea trimise de fratele ei erau, în realitate, scrise de tată), Lili a început deja să îşi construiască o realitate acceptabilă.
A fost o poveste amară dar spusă simplu şi dulce – în Copou a început să miroasă a tei.
P.S. Mîine învăţăm poloneza.
* replica nu îmi aparţine, dar subscriu
Filed under: din surse sigure, pe teren, sa zicem si de bine | Leave a Comment
Tags: copou, film, franceza, iasi
No Responses Yet to ““Ăsta-i Iaşul care îmi place mie”*”