Un scai mic şi negru

25Mai09

De ceva vreme aud pe al radio un spot cu voci cerşinde de copii care se chinuie să obţină 2%. Acela cu “da-mi si mie un ban”, replică atît de cunoscută tuturor încît nu o mai auzim, aşa cum ne obişnuim şi cu un ţiuit care durează mai mult de cîteva secunde.
Azi am simţit că sînt protagonistă în filmarea variantei video.

Aştept pe o bancă din autogara Codreanu împreună cu o prietenă.O ţigăncuşă de vreo 5 ani, a cărui chip îmi e familiar de pe traseul Copou-Tudor, uneori chiar Copou-Podu Roş, se apropie aproape timid, dar cu scopuri precise pitite în colţul ochilor.
Simulează interesul pentru o sticlă goală de pe bancă, doar doar o să las garda jos şi o să se poată aşeza lîngă mine. Vede că nu o bag în seamă aşa că se pune în poziţie de rugăciune, cu mîinile unite şi genunchii uşor îndoiţi: “Dă-mi şi mie un ban”
“Crede-mă că n-am”.
Nu mă crede: “Da hai dă-mi un ban. Hai că eşti frumoasă şi drăguţă şi îmi place mult de tine”. Insist că nu am bani şi îmi feresc poşeta desfăcută.

Îmi prinde mîna dreaptă cu ambele mîini şi nu îmi mai dă drumul. Se milogeşte, se gemuieşte dar nu îmi dă drumul. Mă ridic, ea după mine, îmi ridic mîna şi o ridic cu totul la mică distanţă de pămînt. Încerc să o îndepărtez cu cealaltă mînă, dar în zadar. E prinsă scai de mine şi nici prietena mea nu poate dă o desprindă.

Cerşitul milogit, aproape credibil şi înduioşător s-a transformat într-un joc sadic, mînjit cu un rînjet răutăcios. Mă simt departe de jocurile de-a prinselea. Cu greu reuşesc să o îndepărtez de mine şi vreo doi bărbaţi din preajmă o iau la trei păzeşte. La cinci metri mai încolo îşi găseşte o altă victimă, un bărbat de care se prinde şi se lasă tîrîită vreo doi paşi pînă o palmă bine plasată o determină să îşi dea drumul.

Asta e povestea, trăită, mai mult sau mai puţin la fel, de mulţi dintre noi. Unii, mai norocoşi, scapă doar cu nişte scene de ţipete, plînsete şi tîrîieli prin mijloacele de transport, alţii, mai ghinionişti, rămîn cu semne de zgîrîieturi sau salivă pe haine.

Nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc că doi la sută ar putea rezolva ceva.

Filed under: de ce mie?, pe teren   |  1 Comment