sau cît de bine sună limba franceză cu parfum de tei nou
E adevărat dar am reuşit în seara asta să îmi fac timp. Şi am redescoperit de ce îmi place atît de mult oraşul ăsta. Pe lîngă parc, şi tei, şi Palat, Iaşul are talentul să surprindă cu lucruri noi. E ca o bătrînă trecută de mult de prima şi a doua tinereţe dar care, fără pic de patetism, se păstrează cochetă cu părul vopsit în nuanţe potrivite şi un colier de perle.
Din seara asta, vreo 12 zile, Iaşul e nu doar aromat şi călduros, e şi policrom, înviorat de un pantone cultural
( paletă de culori descoperită de Truisme).
A fost un film francez, de vreo oră jumătate, care în primele 15 minute mi-a amintit de Alice, de la Zilele Cinematografiei Portugheze - ambele filme sînt construite pe tema pierderii unei fiinţe dragi şi a golului imens pe care îl lasă în urmă.
“Je vais bien, ne t’en fais pas“ duce pînă la limita anorexiei iubirea unei surori pentru fratele ei geamăn pe care îl crede fugit de acasă şi pînă la limita minciunii dragostea unor părinţi pentru fiica lor, pe care încearcă să o ferească de aflarea veştii că fratele ei geamăn a murit. O minciună construită, precum un castel, din cărţi poştale, care reuşeşte însă să o salveze pe tînăra Lili de la a se pierde şi pe sine.
Chiar dacă acest castel se năruie la un moment dat sub ropote de ploaie (cînd tînara află că vederile pe care le credea trimise de fratele ei erau, în realitate, scrise de tată), Lili a început deja să îşi construiască o realitate acceptabilă.
A fost o poveste amară dar spusă simplu şi dulce – în Copou a început să miroasă a tei.
P.S. Mîine învăţăm poloneza.
* replica nu îmi aparţine, dar subscriu
Filed under: din surse sigure, pe teren, sa zicem si de bine | Leave a Comment
Tags: copou, film, franceza, iasi
Un scai mic şi negru
De ceva vreme aud pe al radio un spot cu voci cerşinde de copii care se chinuie să obţină 2%. Acela cu “da-mi si mie un ban”, replică atît de cunoscută tuturor încît nu o mai auzim, aşa cum ne obişnuim şi cu un ţiuit care durează mai mult de cîteva secunde.
Azi am simţit că sînt protagonistă în filmarea variantei video.
Aştept pe o bancă din autogara Codreanu împreună cu o prietenă.O ţigăncuşă de vreo 5 ani, a cărui chip îmi e familiar de pe traseul Copou-Tudor, uneori chiar Copou-Podu Roş, se apropie aproape timid, dar cu scopuri precise pitite în colţul ochilor.
Simulează interesul pentru o sticlă goală de pe bancă, doar doar o să las garda jos şi o să se poată aşeza lîngă mine. Vede că nu o bag în seamă aşa că se pune în poziţie de rugăciune, cu mîinile unite şi genunchii uşor îndoiţi: “Dă-mi şi mie un ban”
“Crede-mă că n-am”.
Nu mă crede: “Da hai dă-mi un ban. Hai că eşti frumoasă şi drăguţă şi îmi place mult de tine”. Insist că nu am bani şi îmi feresc poşeta desfăcută.
Îmi prinde mîna dreaptă cu ambele mîini şi nu îmi mai dă drumul. Se milogeşte, se gemuieşte dar nu îmi dă drumul. Mă ridic, ea după mine, îmi ridic mîna şi o ridic cu totul la mică distanţă de pămînt. Încerc să o îndepărtez cu cealaltă mînă, dar în zadar. E prinsă scai de mine şi nici prietena mea nu poate dă o desprindă.
Cerşitul milogit, aproape credibil şi înduioşător s-a transformat într-un joc sadic, mînjit cu un rînjet răutăcios. Mă simt departe de jocurile de-a prinselea. Cu greu reuşesc să o îndepărtez de mine şi vreo doi bărbaţi din preajmă o iau la trei păzeşte. La cinci metri mai încolo îşi găseşte o altă victimă, un bărbat de care se prinde şi se lasă tîrîită vreo doi paşi pînă o palmă bine plasată o determină să îşi dea drumul.
Asta e povestea, trăită, mai mult sau mai puţin la fel, de mulţi dintre noi. Unii, mai norocoşi, scapă doar cu nişte scene de ţipete, plînsete şi tîrîieli prin mijloacele de transport, alţii, mai ghinionişti, rămîn cu semne de zgîrîieturi sau salivă pe haine.
Nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc că doi la sută ar putea rezolva ceva.
Filed under: de ce mie?, pe teren | 1 Comment
cu siguranţă NU găsim: furtune de duş, butuce pentru uşă, odorizant pentru toaletă, becuri
lista rămîne deschisă; sper doar ca pînă la sfîrşitul semestrului să nu se mai defecteze nimc.
Filed under: c-aşa vor ei, de ce mie?, din surse sigure | Leave a Comment
Poftim???
- mă întreb cîţi cumpărători or licita pentru aşa ofertă specială -
Filed under: c-aşa vor ei, din surse sigure | Leave a Comment
Prima dată
- şi a fost enervant şi fără rost -
Am avut ieri primul conflict cu un coleg, primul conflict în spaţiul virtual şi primul conflict de faţă cu alţii. Nu au fost trei, ci unul singur care îndeplineşte caracteristicile de mai sus.
Nu sînt genul de om căruia îi plac conflictele sau certurile dar spiritul “justiţiar” (pentru care am primit o diplomă “la vrăjeală” de la dirigintă în clasa a XII-a) nu îmi permite să stau locului şi să plec capul atunci cînd sînt acuzată pe nedrept sau cînd ştiu că am dreptate.
Şi mai tare e cînd rufele, curate, murdare, cum or fi ele, se spală în public, doar doar or auzi trecătorii ce plămîni puternici ai tu, ce tare şi mare eşti, cît eşti tu de implicat etc.
Generalizări de dragul de a mai ieşi la rampă cu ceva, cuvinte aruncate fără să conteze dacă ai sau nu dreptate, autointutularea drept purtător de cuvînt al celor mulţi şi năpăstuiţi, săracii, şi un mea culpa şters.
Aşa cum i- am spus şi colegului în cauză, nu cred că e vreo unul îndreptăţit să arunce primul cu piatra, iar dacă o face, ar face bine să ştie să o arunce cu boltă şi mai ales să se informeze asupra direcţiei…
Filed under: c-aşa vor ei, de ce mie?, master | Leave a Comment
Inregistrari recente
Categorii
- c-aşa vor ei (15)
- de ce mie? (14)
- din surse sigure (8)
- fratii nostri a.k.a publicitarii (2)
- home (3)
- master (1)
- pe teren (8)
- sa zicem si de bine (1)
- Uncategorized (4)
