Aspiraţii lipsă

02Nov09

Din seria ce nu găsim in căminul C1, Tîrguşor:

se presupune că un singur aspirator rudimentar ar trebui să fie de ajuns pentru un singur cămin. asta în fericitul caz în care butoiaşul vişiniu funcţionează. în caz contrar (şi asta văd că se întîmplă cam des, deh e suprasolicitat săracu şi ieşit demuuult din garanţie), portarul stafidit îţi rînjeşte ştirb pe sub mustaţă arătîndu-ţi noul model de aspirator – o mătură cu coada ruptă şi făraş crăpat.
Mda, mersi, am şi eu în cameră un “set” mult mai bun, aproape nou, dar totuşi mi-ar trebui aspirator.

Fără întenţii malefice, caut un aspirator de împrumut de la căminul vecin. Scot aburi pe gură, nu de draci ci de frig, şi îmi ingheaţă picioarele în papucii albaştri de cauciuc pînă fac eu cei 20 de paşi spre C2. Milostenie doar cu aprobare de la administrator – aspiratorul (tot unul singur şi aici) e un bun prea de preţ ca să fie împrumutat la străinii din C1.

Zîna curăţeniei îmi dă din aripi pe la tîmple şi mă împinge direct în biroul administratorei.
“Nu există să nu meargă aspiratorul” (dăhhh), “portarul să vadă, să vorbească cu electricianul să-l repare!” (şi eu în timpul ăsta ce?). “Trimite-l pe portar la mine!”.

Oups! Nu era asta intenţia mea. Eu, în dimineaţa asta friguroasă, vroiam doar să dau cu aspiratorul, de asta m-am şi trezit devreme, să nu umblu apoi cîteva ore prin cămin pîndind huruitul inconfundabil.

Rezultatul: covorul încă e plin de scame iar eu probabil voi fi nevoită să mă legitimez la fiecare întîlnire cu domnul amabil cu mustaţă gri.

Filed under: c-aşa vor ei, de ce mie?, din surse sigure   |  Leave a Comment
Tags: aspirator, c1, portar, tîrguşor

La (răs)cruce de drum

26Oct09

Românii sînt stăpînii atipicului, care parcă la sate se manifestă mai abitir. Doar noi putem pune cruce unui lucru înainte de născare…

Din seria şoselei dărîmate imediat după tăierea ombilicului (panglica roşie inaugurală), un alt drum naţional şi-a văzut sfîrşitul înainte de primul scîncet scîrţîit al vreunei roţi, fie ea şi de căruţă.

Mare minune mare acu vreo săptămînă-două în Dărmăneşti. Apare, după numai vreo două zile de zgîit peste gard la utilaje, vreun kilometru jumate de drum, nou nouţ, pe sensul de urcare spre baraj. Timpul parcă statea în loc, caii se mirau de clinchetul armonios al copitelor pe noul drumeag şi parcă le era ruşine să se manifeste puturos pe bitumul negru, încă aburind.

Ca un făcut, sensul ăsta îmbrăcat în colecţia de asfalt toamnă-iarnă se opreşte imediat după Biserica de piatră.
“O fi el an electoral, dar parcă prea mare avîntul cu drumul ăsta”, mai bîiguie cîte un Ion Necredinciosul iar alţii sînt siguri că “pînă la Crăciun avem drum bun pînă sus”.

Timpul încă stă în loc în aşteptarea asfaltării celuilalt sens, acoperit mai puţin de un kilometru. Şi încă stă pe loc şi sătenii cu gîturile în gard aşteaptă minunea, timp în care şoferii se chinuie să depăşească fără să “îi fure” marginea de drum înalţată.

Şi, ca la români, surpriză: drumul fusese asfaltat din greşeală… o greşeală de vreo sută de milioane de lei vechi, dacă nu mai mult aproape un miliard de lei vechi (am aflat preţul corect de la corespondentul nostru, mersi Miha ). Şi cum Primăria nu are bani să continue asfaltatul (pentru că doar ce au terminat de renovat clădirea în care secretarele cu fuste scurte pot să îşi bea la caldură cafeluţa, în birouri noi cu draperii şi termopane) drumul nenăscut e condamnat la moarte.

Acum cîteva zile l-au luat la mărunţit, ca să îşi recupereze firma minune de bitum, să-l refolosească la ăia care se îndură să dea bani pentru nişte condiţii civilizate…

Cu toate rugăciunile, nici la Biserică nu a rămas vreo bucată de drum bun.
Să vedem cui facem drum la alegeri.

P.S., pentru obiectivitate: “minunea” se petrece totusi ceva mai sus, la vreo 2-3 kilometri. Cică au făcut frumuseţe de drum asfaltat, pe ambele sensuri, cu acordul liber consimţit al tuturor părţilor implicate, de prin Sălătruc, pînă mai sus de baraj şi Coada Lacului, spre Harghita. (Voi reveni cu o relatare de la faţa locului)

Filed under: c-aşa vor ei, din surse sigure, home, pe teren   |  Leave a Comment
Tags: drum, dărmăneşti, români, sat

Gustul amar al lucrului tînjit

06Oct09

Confortul unui glob de sticlă cu geamuri transparente dar groase, atît de groase că nu îţi lasă nici cel mai dureros şi înlăcrimat strigăt să iasă.

Ai flori de gheaţă şi asta ar însemna că oricum afară e mai frig decît în carapacea ta care începe să te strîngă. Te simţi claustrofob în confortul creat special pentru tine, de tine sau de alţii.
Şi chiar de crezi că afară e mai frig, tot “dincolo” zăreşti, prin florile tale de gheaţă, o rază de lumină. O fi un soare, un chibrit stins demult sau poate chiar un foc care mistuie tot, care pîrjoleşte, de care alţii ar da orice să se ascundă într-un glob de sticlă ca al tău.

Dar pentru tine ar fi oricum mai mult, mai bine, mai frumos, mai plăcut decît pereţii fără colţuri care ţi-au umplut sufletul de vînătăi.
Şi începi să visezi, să tînjeşti după lumină, să îţi creezi scenariul evadării.
Să sapi în pămîntul reavăn de lacrimi pînă ce unghiile ţi-ar cădea moarte şi negre; să loveşti coconul de sticlă cu pumnii încleştaţi pînă s-ar umple de sînge.
Zbuciumul ăsta te ţine în viaţă, resuscitat după fiecare eşec de promisiunea razei de afară.
Şi evadezi; păşeşti cu teamă şi speranţă şi laşi în urmă totul, îngropat sub noianul de cioburi.

Lumina te cheamă la ea, dar fără să ştii, ea are darul sirenelor. O mîngîi temător, prinzi curajul să o cuprinzi într-o îmbrăţişare, ca pe un salvator. Dar te arde şi pielea îţi sfîrîie şi sufletul, încă în convalescenţă, te doare. Mai rău decît unghiile negre, mai tare decît pumnii însîngeraţi.

În cupola de sticlă erai sătul pînă la îngreţoşare de gustul prea dulce al mierii, acum picuri de fiere îţi umezesc buzele şi îţi schimonosesc faţa. Te simţi înfrînt, trădat, şi nicăieri în jur nu mai vezi o altă lumină. Şi vrei să fugi, dar nu cunoşti geografia vieţii în care abia ai evadat. Şi nicăieri în jur nu vezi nici măcar o coliba de sticlă. Priveşti în urmă la cioburile tăioase sub care zace îngropat ce ai fost.
Nu mai ai nimic, decît îndoială că, poate, prea dulcele şi strîmtoarea sticlei erau singura ta cale.

Filed under: alter ego?   |  1 Comment

“Ăsta-i Iaşul care îmi place mie”*

01Iun09

sau cît de bine sună limba franceză cu parfum de tei nou

E adevărat dar am reuşit în seara asta să îmi fac timp. Şi am redescoperit de ce îmi place atît de mult oraşul ăsta. Pe lîngă parc, şi tei, şi Palat, Iaşul are talentul să surprindă cu lucruri noi. E  ca o bătrînă trecută de mult de prima şi a doua tinereţe dar care, fără pic de patetism, se păstrează cochetă cu părul vopsit în nuanţe potrivite şi un colier de perle.

Din seara asta, vreo 12 zile, Iaşul e nu doar aromat şi călduros, e şi policrom, înviorat de un pantone cultural
( paletă de culori descoperită de Truisme).

A fost un film francez, de vreo oră jumătate, care în primele 15 minute mi-a amintit de Alice, de la Zilele Cinematografiei Portugheze -  ambele filme sînt construite pe tema pierderii unei fiinţe dragi şi a golului imens pe care îl lasă în urmă.

“Je vais bien, ne t’en fais pas“  duce pînă la limita anorexiei iubirea unei surori pentru fratele ei geamăn pe care îl crede fugit de acasă şi pînă la limita minciunii dragostea unor părinţi pentru fiica lor, pe care încearcă să o ferească de aflarea veştii că fratele ei geamăn a murit. O minciună construită, precum un castel, din cărţi poştale, care reuşeşte însă să o salveze pe tînăra Lili de la a se pierde şi pe sine.

Chiar dacă acest castel se năruie la un moment dat sub ropote de ploaie (cînd tînara află că vederile pe care le credea trimise de fratele ei erau, în realitate, scrise de tată), Lili a început deja să îşi construiască o realitate  acceptabilă.

A fost o poveste amară dar spusă simplu şi dulce – în Copou a început să miroasă a tei.

P.S. Mîine învăţăm poloneza.

* replica nu îmi aparţine, dar subscriu

Filed under: din surse sigure, pe teren, sa zicem si de bine   |  Leave a Comment
Tags: copou, film, franceza, iasi

Un scai mic şi negru

25Mai09

De ceva vreme aud pe al radio un spot cu voci cerşinde de copii care se chinuie să obţină 2%. Acela cu “da-mi si mie un ban”, replică atît de cunoscută tuturor încît nu o mai auzim, aşa cum ne obişnuim şi cu un ţiuit care durează mai mult de cîteva secunde.
Azi am simţit că sînt protagonistă în filmarea variantei video.

Aştept pe o bancă din autogara Codreanu împreună cu o prietenă.O ţigăncuşă de vreo 5 ani, a cărui chip îmi e familiar de pe traseul Copou-Tudor, uneori chiar Copou-Podu Roş, se apropie aproape timid, dar cu scopuri precise pitite în colţul ochilor.
Simulează interesul pentru o sticlă goală de pe bancă, doar doar o să las garda jos şi o să se poată aşeza lîngă mine. Vede că nu o bag în seamă aşa că se pune în poziţie de rugăciune, cu mîinile unite şi genunchii uşor îndoiţi: “Dă-mi şi mie un ban”
“Crede-mă că n-am”.
Nu mă crede: “Da hai dă-mi un ban. Hai că eşti frumoasă şi drăguţă şi îmi place mult de tine”. Insist că nu am bani şi îmi feresc poşeta desfăcută.

Îmi prinde mîna dreaptă cu ambele mîini şi nu îmi mai dă drumul. Se milogeşte, se gemuieşte dar nu îmi dă drumul. Mă ridic, ea după mine, îmi ridic mîna şi o ridic cu totul la mică distanţă de pămînt. Încerc să o îndepărtez cu cealaltă mînă, dar în zadar. E prinsă scai de mine şi nici prietena mea nu poate dă o desprindă.

Cerşitul milogit, aproape credibil şi înduioşător s-a transformat într-un joc sadic, mînjit cu un rînjet răutăcios. Mă simt departe de jocurile de-a prinselea. Cu greu reuşesc să o îndepărtez de mine şi vreo doi bărbaţi din preajmă o iau la trei păzeşte. La cinci metri mai încolo îşi găseşte o altă victimă, un bărbat de care se prinde şi se lasă tîrîită vreo doi paşi pînă o palmă bine plasată o determină să îşi dea drumul.

Asta e povestea, trăită, mai mult sau mai puţin la fel, de mulţi dintre noi. Unii, mai norocoşi, scapă doar cu nişte scene de ţipete, plînsete şi tîrîieli prin mijloacele de transport, alţii, mai ghinionişti, rămîn cu semne de zgîrîieturi sau salivă pe haine.

Nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc că doi la sută ar putea rezolva ceva.

Filed under: de ce mie?, pe teren   |  1 Comment